Tic Tac

Batranetea. Mi-e groaza de ea. Moment cu moment, imbatranesc din ce in ce mai mult. Proces ireversibil.

Cum sa pacalesc natura? Sa ma inghet in trup si suflet de copil de 15 ani?

Deja mi-e groaza de varsta de 20 de ani. Parca voi fi alta existent. Natura,  independent. Voi fi rece.Insipida.

Tic-tac. Tic-tac.

Cresc.

Imbatranesc.

Ma duc.

Viata mea ar putea la fel de bines a se termine acum. Am ajuns la apogee. Simt ca nu am nevoie  sa mai experimentez ceva. M-am prins cum e chestia asta cu viata.  Te nasti, traiesti si mori. Si te nasti din nou.

Acum, diferenta consta in modul in care traiesti  prima viata. Asta atunci cand ai de unde allege, ca mine, si nu alegi nimic. Te complaci. Mare greseala. Mare pacat. Cand poti fi altceva, si alegi sa fii ceea ce esti déjà.  Atunci nu e prea bine. Deloc chiar

Dar sti, atunci cand nu vrei altceva, pentru ce sa te schimbi? Oricum, soarta e prestabilita. A ta, a mea.. Daca nu-I sa fie, de la Dumnezeu, de la urzitoare, atunci  de ce sa te mai chinui sa te lupti cu morile de vant?

Totul ar fi mai simplu daca am sti rolul nostrum pe pamant. Daca Dumnezeu , la nastere ,ne-ar arata fisa postului. “Tu, pacatosule, te-ai nascut din Mine sa faci asta si nu altceva” Dar nu-I asa. Nu. Trebuie sa gasesti singur scopul in care ai fost creat. Si cand nu-l gasesti… eh.. atunci e rau. Rau e oricum. Dar e altfel de rau.  Rau e  sic and te lupti caineste pentru un cot de paine, si cand cazi beat manga in pat in fiecare seara. Un rau este insa considerat nobil, celalalt nu.  Si ce alternative ai? N-ai.  Lumea e aceeasi de la Adam si Eva. De ce? Ca noi, oamenii, pacatosii, am fost aceiasi mereu. Aceeasi prezenta, acelasi spirit, in diferite suflari.  De ce sa ne ascundem dupa deget?

-VID-

Ma invartesc  si ma chinui. Ma foiesc in fata foii fara sa vreau sa exprim o idée anume.

Bun. Ma concentrez. Nu am cum sa redau in scris un sentiment atata timp cat nu am. Nu mai am sentimente. In sufletul meu nu este nimic.  Pustiu. Vid. Un vid coplesitor. Dureros de gol.

Zambesc. Irnoa situatiei  imi tintuieste colturile gurii spre cer. E un zambet fals. E o masca. Un scut de protective.

Sti ce?

Sunt penibila.

Am atatea.Si vreau mai mult. Lucrurile material imi sunt inutile. Tot ce ma inconjoara e fara viata. Omul sfinteste locul. Acest caiet si acest pix ,separate, ar fid oar un caiet si un simplu pix. Dar impreuna amandoua, sunt  un intreg. Interdependent. Impreuna, caietul si pixul dau viata unor sentimente. Transpun sentimentele in alta lume decat cea in care sunt  menite sa  fie.

Printr-un pix si un caiet  trimit sentimentele de la suflet la suflet.

Imi pare ca  nu am stiut  sa fiu  o prietena, o sora, o fiica, o nepoata buna. As vrea sa fiu iertata. Daca ar mai exista vreun pic de orice in suflet, atunci as regret. Tot. As avea sufletul incarcat, consiinta grea. Nu te invata nimeni sa fi om. Te invata doar lucruri inutile la urma urmei. .. matematica,geografie..prosti.